Nemo / Nimeni.
Acesta-s eu, ce-n veșnicie
Am pierdut calea spre mine
Unul din cei far’-de nume,
Far’-o inimă curată, care Nordul să-mi îndrume.
Acesta-s eu, de-a pururi far’-de nume,
Ca o ultimă-ncercare așternut-am aste rânduri,
Calea de-a-mi găsi în lume.
Oh, cât tânjesc ca ploaia să m-aline,
Tot ce-mi doresc, de vise nopțile să-mi fie pline.
Pierdută-n întuneric
mi-e inima, iubindă,
As da oricât să regăsesc
speranța cea murindă.
Oh, cât tânjesc după ploaia alinătoare,
Cât îmi doresc iar să mă pierd în visare
O dată și de-a pururi
Și totul pentru-o clipă,
Nimeni mi-e numele, ce-n veșnicie se-nfiripă.
Între a doua și a treia foaie din a vieții carte
Veștejește a mea floare,
Ce „o dată” și „de-a pururi” prin păcatele-mi desparte.
Merg pe calea-ntunecată,
Dorm cu îngeri,
Chem trecutu-n ajutor.
Cu iubirea ta m-atinge,
Revelează-mi al meu nume
Ca să fiu într-adevăr.
Nemo navigând spre casă,
Nimeni, al tău sine, sie-și lasă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o căutare profundă a identității și a sinelui pierdut. Protagonistul, simțindu-se ca un 'nimeni', tânjește după alinare și speranță, navigând printr-o lume întunecată în speranța de a-și regăsi adevăratul nume și sine.