Dodă, uită-te la munte sus
Neaua de pe vârfuri cum s-o dus,
Se slobod pe poale frunzele,
Clocotesc în văi izvoarele
Și mărul de lângă casa mea
De fereastră creanga-și scutura,
Dă drumul la oi și miei
Prin iarbă și ghiocei.
Sui cu mine, sui la munte, sui,
S-ajungem în vârful muntelui
Unde flori mai mândre înfloresc
Prin poienile ce înverzesc,
Unde cântă și pădurile
Și se-ngână cu izvoarele,
La coliba cu oi multe
Să vezi cum îi traiu-n munte.
Sus în vârf de munte m-aș opri,
Izvorul mai rece l-aș găsi
Ca să îmi mai stâmpăr inima
Că-mi arde mai rău ca flacăra,
Lungă-i iarna când îi neauă grea,
După munte inima-mi plânge,
Că de munte mi-s legate
Dorurile mele toate.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul de munte și de viața simplă de la țară. Vorbitorul își amintește cu nostalgie de peisajele montane, de izvoarele limpezi și de coliba cu oi, tânjind după frumusețea și liniștea acestor locuri.