Bănățean mi-i numele,
Bănățene-s doinele,
Doinel ce-am strâns în ele
Toate dorurile grele,
Dor și patimi, dor și jele
Ale lumii și-ale mele.
Bănățean îmi e și graiul
Și la munte îmi duc traiul,
La poale de Semenic
Și n-am grijă de nimic,
Unde toți mă strigă floare
Și niciun dor nu mă doare.
Bănățeană-i inima,
Ce-i frumos iubesc cu ea,
Iubesc și nu mă glumesc
Să știu pentru ce trăiesc,
Să rămân cu dragostea
Și când trece vremea mea.
Bănățeană-s bănățeană,
Să cânt inima mă-ndeamnă,
Să cânt cu flori ca la munte,
Lumea să stea să m-asculte,
După glas să mă cunoască:
„Asta-i bănățeana noastră!”
Sensul versurilor
Cântecul exprimă mândria de a fi bănățean și legătura profundă cu tradițiile, natura și dragostea. Vorbitorul își găsește bucuria în simplitatea vieții la munte și în exprimarea sentimentelor prin cântec.