Nicolae Neagu – Desen cu Tigrul Hanibal

Ca să fim cu toată lumea-n ton,
ne-am făcut un tigru de carton.
Fiind noi experți în zepeline,
cred că l-am făcut cum se cuvine.
Nu doar că i-am pus urechi, picioare,
(de-astea, astăzi, toată lumea are)
sau că l-am dotat cu bot, cu coadă,
(când le ai e bine să se vadă)
ci – și-aceasta-i faptul colosal,
că am pus să-l cheme Hanibal.
Numele, desigur, i l-am dat
după ce l-am cât de cât… pictat.
De atunci e, parcă, scos din pungă.
Cât e noaptea lungă, ziua lungă,
cât sunt săptămânile de lungi
șade-n pijamaua lui cu dungi.
Cred că e un tigru foarte șic,
deși, noi tot l-am greșit un pic.
Are-un ochi sașiu, ce spre amiază,
dintr-o pleoapă cârnă lăcrimează
și-o ureche moale, alta creață,
de cățel trezit de dimineață.
Ca să-l îmblânzim i-am pus în lapte
două roșcove răscoapte
și un vârf de lingură de griș.
Când mănâncă, poți să-l strigi pis! pis!
Dacă, însă, este după masă,
are-o mutră tare fioroasă.
Că și când ar ronțăi covrigi:
nu poți nici să-l mângâi, nici să-l strigi.
Știu un șoricel care uitase
că era trecut de ora șase.
Cum uitase, a-ndrăznit să-l cheme.
Hanibal cinase mai devreme
și-auzindu-l, tocmai moțăia
cocoțat pe-un colț de canapea,
mârâind, l-a întrebat ce vrea?
Șoricelul nu voia nimic
dar, de spaimă, a tăcut chitic.
Hanibal l-a prins ușor de chică –
observase cât îi e de frică,
l-a privit în ochi cu vai! cu chiu!
(era-n dreptul ochiului sașiu
și-ăla vede strâmb și mai târziu)
după care l-a împins de șale
binișor, pe-o perină, la vale,
l-a mai descâlcit din două cute
și, pe nas, a mormăit: hai, du-te!
Șoricelul a privit în sus:
Nu-i venea să creadă, dar s-a dus.
din volumul „În orașul Poc-în-plic”