Nicolae Labiș – Pierderile

Dar poate că-i de vină doar aerul uscat,
Doar aerul de seamă ce-năbușe plămânii,
Ori leneșă amiază când lin s-a legănat
În apa clocotită pe lespedea fântânii.
Cred însă că-i urâtul ce s-a depus în voi
Ca drojdia de vinuri cu cupele murdare,
Ori zilele pierdute ce-au revenit, convoi,
Să sune-n amintire a gol, tânguitoare.
În jurul minții stinse se clatină domol
Un stol de aripi bete, neputincioase parcă,
Înșurubate-n aer privirile și-n gol
Țintesc o nevăzută, aeriană Parcă.
Știți, n-o să mai ajute, atunci când o veți bea,
Ațâțătoarea noapte din ceașca de cafea.

Încă zâmbesc, curate, cu buzele lor pale,
Iubirile pierdute în clinchet de pocale.
Într-un sicriu de ceață așa au adormit,
Au amorțit în umbră firesc, fără blesteme,
Și apele uitării le duc necontenit
Și nu mai este nimeni la viață să le cheme.
În locul lor sosiră cu negri maci în dinți
Femei întunecate cu gura tutunie,
Cu ochi ca alaunul, și au dansat fierbinți,
Și răgușit cântat-au o tristă melodie.
Lăsându-vă mai singuri le duce Râul Verde
Imaginând din aburi figura lui Satan,
Le duce și pe ele și după zări le pierde
În raclele greoaie, cioplite grosolan.

V-ați furișat spre margini din câmpul de bătaie
Cu poala pelerinei adusă pe obraz.
V-a închircit și brațul, și spada nu mai taie,
Și beți al nepăsării înșelător extaz.
Nimic nu mai agită nervurile acestei
Făpturi care-n grăsime v-a-nmuguri anost;
Zac gângavele gânduri în plușurile țestei
Și-a căpătat albeață cristalul ce-a mai fost.
− Este oribil. Mila tresare doar o clipă
Și îmi trimite-n față palorile ei moi,
Când în adânc, slăbită și rar, aud cum țipă
Viața, ce se-neacă încet, încet în voi.
Nu mai aveți o țintă și mlaștina v-a supt –
Mărgele de mătănii când firele s-au rupt.

Când amintirea-n față ca pe-un covor aștern,
Văd c-am trecut odată și eu acest infern!
Împleticit în alge de lene și de vin,
Neînsoțit de nimeni pe neguroasa cale,
Am descifrat misterul otrăvilor din crin
Și lubricul descântec din buze de pocale.
Nu mă mai minte nimeni aici. Și nici nu am
Rupturi de conștiință că v-am știut din vreme,
Pe când străbat cu poftă un levantin bairam,
Adun venin să-l picur în coadă de poeme.
Cunosc că nu-i de vină nici aerul uscat,
Nici aerul de scamă ce-năbușă plămânii,
Nici leneșa amiază când lin s-a legănat
În apa clocotită pe lespedea fântânii.