Bătrânii mei, munții mei,
pângăriți de-atâtea versuri proaste
tare mi-a fost dor de voi!
Nici un an n-am trecut pe alte plaiuri.
Și cântecele voastre vaste,
Euritmia turmelor line de oi,
Cereștile voastre alaiuri de păsări,
M-au adus ca pe-un mânz neîmblânzit înapoi.
Dar mai presus de toate e Suha, râul hipnotic
Cu pururea murmur sporit de ecoul mereu!
Suha cea repede, Suha, de o monotonie măreață.
Curge în fiecare vină a sufletului meu.
Semeața voastră-ntindere și-acuma
Mă cercetează cu ochii severi de mangal.
Știu bine c-ați venit pe lume
Purtând și voi pe buze monstruoase
Disprețul suveran pentru tot ce-i banal.
Bătrânii mei, duc clocotișuri roșii,
Trecându-ne prin suflete
Ne-am învățat să nutrim
Îndoită iubire umană
De banal și sublim.
Pe malul Suhăi sunt cabane albe,
Străine altădată armonicile lunecă pe sat,
Sunt râsete și voci obișnuite
Născând un farmec plin, înfiorat.
Și gândul ne scapără-alături sub cerul de lună,
Râul hipnotic culege-n oglinzi mișcătoare
Umbrele noastre pe paturi de sur minereu,
Ascultăm Suha cum sună, cum sună,
Râul măreț monoton care sună
În fiecare vină a versului meu.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund al naratorului pentru munții copilăriei și râul Suha. Este o reflecție asupra legăturii dintre om și natură, dar și o celebrare a frumuseții simple și a farmecului locurilor natale.