Nicolae Labiș – Mihail Sadoveanu

Eram într-o pădure uluitor de vie, într-o pădure care șoptea
înăbușit. Și iată că pădurea în iarna, argintie, cu șoapta ei,
mi l-a reamintit.
Izvoarele, sub pânze de gheață, delicate, se legănau la vale,
pe nevăzutul prund, și în lumina sobră, cu pini și nestemate,
cântau unite într-un cor profund.
În zboruri rotunjite, tăiau mari păsări slava; un farmec de
poveste se răsfira sub cer; părea zăpada caldă și moale ca
otava, dar zările sclipeau la fel, sever.
Cu vânturile-n coarne, în goana nebunească, zburau
năvalnic cerbii pe fragedul polei. Era acolo-ntreagă pădurea
românească, și el pășea încet prin iarna ei.

II.
Mi-au mai rămas în minte frânturi din timpurile duse? Treceam
tăcut sub nouri în umbra unor oi. Ce-am mai păstrat din
raza privirilor senine, din sufletul copilului vioi?
Era flămând copilul și oile flămânde, dar florile și pomii
luceau în chip și fel. Ținea copilul cartea cu palme
tremurânde. Citea despre Lizuca și-un cățel.
În jurul lui, pădurea vuia amețitoare și gâzele prin ierburi
foșneau adormitor. Plângea mioara albă cu plânsete amare
și, tristă, șchiopăta de un picior.
O mângâia copilul cu ochii și cu gândul, pe când murea
mioara bolnavă, pe nisip. O tragică baladă cânta prin ramuri
vântul, o Mioriță-ntoarsă în alt chip.

III.
Copilul și mioara s-au șters din amintire, războiul peste toate
a pus un val de fum. Și seceta săpase mai multe cimitire.. Pe
drum un băietan pășea acum.
Venea din târg spre sate, purtând noi înțelesuri, spre-a le
împărți în ceata ursuză de țărani. Venea să despletească
străvechile eresuri, un comunist de 16 ani.
Se minunau țăranii văzând că nu se teme de ei, de depărtare,
de osteneli, de ger. Ei nu știau că visul îi da puteri, pesemne,
când se visa atunci un „clonț de fier”.
Și dacă totuși drumul îi ostenea făptura, vorbea cu Sadoveanu
în gând, și-l asculta. Miez fraged de răsură îi înflorea iar gura,
și se-ndrepta și pasul, și chipul îi sclipea.

IV.
Trosnesc butuci în vatră. În rafturi dorm volume visându-și
existența închisă între foi. Pe-un geam pătrunde lacul cu
luminoasa-i lume, șoptește-n cupe vinul cu șopotele-i moi.
E-n fața mea, cu părul din flăcări de zăpadă, cu ochii plini
de pâcle și plini de-nseninări; o albă înflorire de vișini în
livadă, minunea licăririi unei zări.
Nu are nici o vârstă. În el sunt mii de oameni, și-ntr-însul
anii proaspeți cu toții s-au păstrat.. Tot puști rămân. Mă aflu
acum la un examen și vreau s-arat că nu-s intimidat.
Sentința o să vină. Oricare-o fi, totuna. El pentru mine-i apa
vrăjitelor fântâni. Îl voi slăvi în cântec cum pot slăvi doar
luna, iubindu-l ca pe munții, natalii mei, bătrâni.