De ce-mi bate tâmpla acum când îți scriu?
O știu, deși mai bine ar fi să nu știu
Când astăzi nu doar timpul cel lung, dar și uitarea
M-au depărtat de ochii tăi luminoși ca zarea..
Voiai s-aduni în tine numai scântei și floare,
Frumoasă cum îi ziua, ca noaptea de tăcută,
Râdeai de tot ce spune că viața-i trecătoare,
Iubeai tot ce e simplu ca apa ne-ncepută..
Nu m-au lăsat să-ți strecor vreo șoaptă mai adâncă
Nu mi-ai știut de suflet, prea mult cum ți-am știut..
Mă mistuia-n adâncuri o flacără nebună –
Atâta turburare și-atât părea de bine..
Când mă-ndoia iubirea ca trestia-n furtună
Găseai că-s fără noimă, că nu-s cum se cuvine..
Și ochii-ți fără margini ce n-au știut să plângă
Nu m-au lăsat să-ți strecor vreo șoaptă mai adâncă,
Nu mi-ai știut de suflet, prea mult cum ți-am știut..
Și-ai îndrăgit, desigur, așa a fost să fie
Tu ce râdeai de moarte cu râs de veșnicie,
Tu ce aveai în tine numai scântei și floare,
Ai îndrăgit o gâză atât de trecătoare..
O, ce-am simțit când lumea mi-a spus că tu ai plans!..
Și astăzi nu doar timpul cel lung, dar și uitarea
M-au depărtat de ochii cei luminați ca zarea
Nu pot să mi te-nchipui.. Ești tot cu ochi-n slavă
Copilă bălăioară cu mijlocu-n catrință?
Cât aș dori să-ți apar cu forța mea de lavă
Măreața-ți simplitate, plăpânda-ți neputință!
Și cât știu eu de bine că asta n-o mai pot..
Cunosc povestea veche ca-n munte un cioban
A plâns o iarnă-ntreagă din fluier pentr-o fata.
În val de slab jăratec i-a învârtejit troian
În jurul doinei sale vifornița turbată.
Dar el în vârf de stea și-a tribuit
Mai tare decat moartea un viers despre-o răsună
Pâna-a-nghețat cântarea și omul a-mpietrit.
În stana albăstruie cu sufletul la gură.
Aș fi ca el mai tare de-aș fi cu el în față,
Căci vremea noastră-i viscol, da-i viscol ce nu-ngheață!
Mi-i calea mea spre soare și-a ta spre nu stiu cine
Iubirea mea trecută ce n-ai fost pentru mine!..
De ce-mi mai bate tâmpla acuma când îți scriu
Scrisoarea mea pe care o rup după ce-o scriu?
Sensul versurilor
Piesa este o scrisoare adresată unei iubiri trecute, Luciei. Vorbitorul își exprimă regretul și dorul față de ea, amintindu-și de frumusețea și simplitatea ei, dar și de distanța care s-a creat între ei.