Natura, al plăcerii altar și-al suferinței,
Mă-ncânți când frumusețea curată mă înveți
Și mă-ncântați, târșnițe din arcurile minții,
Ideilor, în grindini de săgeți.
E poezie-n dură sforțare omenească:
Efortul unor brațe crispate de oțel,
Efortul unui suflet luptând să-și stăpânească
O patimă mai mare decât el.
Dar eu cunosc puterea ce, peste toate-aceste,
Cuprinde-ntr-însa duhul adâncilor mișcări,
Ca soarele, deasupra zăpezii de pe creste,
Ca vântu-n pânza navelor pe mări.
Săgețile gândirii ce-nvălmășite-aleargă
Le-adună și în taine le-mplântă, drept șuvoi,
Ca învelișul aspru al tainelor să-l spargă
Și să răsară adevăruri noi.
Iar omului, această putere colosală
I-a îndreptat efortul pe rodnicele căi –
Să zămislească noua natură, amicală,
Din fier și piatră, gânduri și văpăi.
Priviți natura nouă: vulcanii din furnale
Erup și își încheagă în forme roșul miez!
Priviți, din mohorâte, acvatice cvartale
Cresc delicate lanuri de orez!.
Vibrând pe stâlpi de fontă nevroticele fire
Duc zărilor desfrâul de ape, preschimbat;
Și-n locurile unde era nemărginire
Orașul crește-n rocă îmbrăcat.
Vezi, suflete, cu toate acestea, îți rămâne
Plăcerea încleștării cu-al patimilor vânt;
Poți fi chiar trist ori vesel tu poți privi spre mine
Între-nstelări aduse pe pământ.
Sensul versurilor
Piesa celebrează puterea naturii și a spiritului uman, dar și capacitatea omului de a transforma lumea prin efort și inovație. Natura și creația umană se împletesc, iar sufletul contemplă această transformare.