Nicolae Labiș – Idilă

A doua zi mă liniștisem parcă,
Dar mai simțeam în mine cum se strâng
Pletoase neguri, cum încet mă-ncarcă.
Juca pe frunze soarele în crâng,
Și piscurile mă chemau curate
Și-am prins atunci cărările a bate
Cu pușca strânsă lângă șoldul stâng.
Suna în văi o muzică profundă,
O muzică a undelor pe fund,
Între păduri se răsucea rotundă
Și peste ea se ridicau din fund
Vuiri de tren, bătaie de motoare,
Și sufletul doream cu-nfrigurare
În muzica aceasta să-mi inund.
Topoarele cădeau pe lemn, departe,
Euritmia codrilor ritmând,
Laborioasa viață fără moarte
Se distila din arbori și pământ,
La stână mestecau tăcerea câinii,
Și cât de arzător umplea plămânii
Ozonul curs pe palele de vânt!
Era un negru țap, un țap țintat,
Era și-o-ntunecată căprioară,
Din noapte de-nceput s-au desenat,
Pe-un moale mal și galben ca de ceară
Alunecau prin pinii ascuțiți
Solemni ca în legende și-adânciți
În pacea lor și-n pacea dinafară.
Pușca-n pământ și-a-nțintit privirea,
Neucigasa, goală de puteri;
– Voiam să-ntreb pe unde-i licărirea
Izvorului ce mântuie dureri.
Era un țap țintat și-o căprioară
Și-l întrebam – pe unde se coboară
Izvorul verde-al linei mângâieri?
S-au risipit într-un vârtej de ace,
Într-un vârtej al acelor de pin.
Păcat, mi-am zis, era atâta pace
Și cred c-am vrut să o mai gust puțin.
Păcat, dar neclintită împăcare
Se spulberă la orice întrebare,
Mi-am zis, înăbușindu-mi un suspin.
Și mai erau și doi țărani pe-acolo,
Dar mai la vale, într-un crâng de tei,
El cu un braț vânjos dădea ocolul
Mijlocului frumoasei lui femei,
Și fețele-n lut ars și smălțuiala
Li se vedeau plasmite cu migală
De mâna aspră-a unor semizei.
Altă putere, altfel de lucrare
Mi-au apărut acolo-n vale, jos;
Cu liniile oarecum bizare,
Forțate-n frângeri și-n frământ nervos;
Ca pe-un fundal în scobitura zării
Purtau aureola cugetării
Topită-n nori de aur luminos.
Și mâinile ce cald le erau prinse!
Deget pe deget își afla inel.
Nu mai simțeam candorile neatinse,
Ci-un neastâmpăr, crud ca un scalpel,
Dar, prea puțin artist, voiam amare
Ori dulci răspunsuri – nu și contemplare.
Voiam bătăi de suflet, nu pastel.
Nelogic suflet mai nutrim! Vom pune
Mii de-ntrebări pe vântul din copac,
Pe apa-n strune, pe sălbăticiune
Și pe legende izvorând din veac,
Iar când doi oameni dragostea-și răsfață,
Pe buze întrebarea îmi îngheață
Și stânjenit mă-ndepărtez și tac.
Dar înțeleg, iubirea-i tot ce are
Mai tril de nai, mai trainic omu-n trai,
Și dacă una pâlpâind îi moare,
Își suie alta lujerul pe plai
Cum, dacă moare ziua, îi urmează,
O altă zi cu miezul de amiază,
Cu furtunosul soare și bălai.
I-i dată parte și-amarăciunii
Cu cumpenele nopții de coșmar
Când deșirate în lumina lunii
Vedenii infernale ne apar,
Când gheare lungi și reci și aguride
Ne pun pe coaste, coaste mai rigide,
Spoind cu verde-al zidurilor var.
Nu-i liniște. Spre văile Nirvanii
Nu tind. De ce-ntr-al dragostei portic
Eu liniștirii să-i ridic litanii,
Când restul vieții mele nu-i ridic,
Când mă-nfierbântă zbuciumarea pură
A separării fierului de zgură
Și-a sensului în vorbele ce zic?
..
Topoarele cădeau pe lemn, departe,
Euritmia codrilor ritmând,
Laborioasa viață fără moarte
Se distila din arbori și pământ,
La stână mestecau tăcerea câinii,
Și cât de arzător umplea plămânii,
Ozonul curs pe palele de vânt!
(Malini, august 1956)