Atunci, trecând șuierător prin vid,
Din zbor se închega un bloc lichid,
Se rotunjea în goana-i purpurie
Și-și alegea o cale pe vecie.
Pe el se-amestecau în văi grozave
Puhoaiele de ape și de lave.
Deasupra, nori clocotitori și ceață
Acopereau priveliștea măreață.
Materia își începea, enormă,
Viața-n cea mai primitivă formă,
Cu deplasări spasmodice-n mișcare,
Cu largile-i contraste țipătoare.
N-au fost atunci timpane să audă
Acele chinuiri de lume crudă
A cărora ecouri, distilate
Sunt azi în mii de sunete curate.
Ne-am închegat din ape și din foc,
Ne decantăm în straturi sociale,
Se-adună tot mai harnic la un loc
Azbest cu-azbest, metale cu metale.
Nutrim un vis și năzuim spre el,
Noi, fauna semeață a furtunii,
Să sune dintr-al nostru viu oțel
Curatul sunet al perfecțiunii.
Mult până-atunci. Dar dacă se-nfiripă
Puțin măcar din visul arzător,
Pe nervii noștri va vibra o clipă
Ecoul sunetului viitor.
Și-asemeni clipe de vor fi mai dese,
Dac-am lovi-n dușmanii dimprejur,
Mai repede din ele se vor țese
Prezentul bun și viitorul pur.
Sensul versurilor
Piesa descrie procesul complex și dureros al creației și evoluției, atât la nivel cosmic, cât și social. Ea exprimă aspirația către perfecțiune și credința că eforturile prezente vor contribui la un viitor mai bun.