Domnișoarei Cortez.
Era o podgorie, poate un han,
Era și-o hrubă acolo cu vin,
Scobită-n adânc, cu trepte-n declin,
Era o podgorie, poate un han.
Și poate visam, dar cred că priveam
Două glezne-n adânc, două albe chemări;
Și-un cântec de față-n adânc auzeam
Și plânsetul vinului curs în căldări.
Afară era o căldură de iad
Și-o muzică-a iadului – scripci și pocale.
Acolo-n răcorile beznei
Luminile gleznelor albe și pale.
Plânsetul vinului, cântecul fetei,
Unde venite de jos,
Și gleznele-i albe și gleznele,
Sâmburi de vid luminos.
Oh, lunecoase miragii,
Tandre ocoluri în timp,
Miezul atâtor ravagii,
Subteranul
Olimp!
Sensul versurilor
Piesa evocă o amintire vagă și senzuală legată de o podgorie, vin și o prezență feminină misterioasă. Imaginea centrală este cea a gleznelor albe într-un cadru subteran, sugerând o frumusețe efemeră și o lume ascunsă a plăcerilor.