M-a rugat o sclavă-aseară,
Stranie ca o nălucă,
Să-i dau voie să se ducă,
Să se ducă, să se ducă..
N-ar fi vrut nimic să ceară,
Însă gându-i aprinsese
Nostalgii, ei neînţelese,
Neînţelese, neînţelese..
Faţa ei de albă ceară
Era-ntreagă o tăcere,
Spusă sieşi în durere,
În durere, în durere..
Am lăsat-o. Era vară
Şi-n adâncul ei cântase
Noaptea-n stive de mătase,
De mătase, de mătase..
Umbra ei prin noapte, clară,
A intrat apoi adâncă,
În fântâna de sub stâncă,
De sub stâncă, de sub stâncă..
Sensul versurilor
O sclavă cere permisiunea de a pleca, fiind mistuită de nostalgii neînțelese. Eliberată, ea dispare în fântâna de sub stâncă, sugerând o evadare finală din suferință.