Mi-e teamă de o carte (o văd ades şi-n vis)
pe care aş deschide-o-nfrigurat
şi-n paginile ei aş da de-odată..
de toate versurile pe care încă nu le-am scris.
De care sufletul mi-i însă, îmbibat:
precum de apă un burete;
şi solie – din partea lor – mi-i orice vis curat,
şi mi-i devreme ora cea târzie.
Parcă mă văd citind – în acea carte
doar pân’ la mijloc orice poezie,
ştiind ce-i scris, de-odată, mai departe,
cum dintr-un rând poemu-ntreg învie.
Şi ochii-ar luneca, pustii de gânduri –
ca peste un destin ce se amână –
peste acele, dragi şi sfinte, rânduri,
precum transcrise de-o străină mână.
Nescrise foi se vor sălbătici-n sertare;
şi în amurguri vechi, cu iz amar, –
eu cartea ceea-aş răsfoi-o, arare;
ca pe-osânditul, propriul meu dosar.
Sensul versurilor
Piesa exprimă teama de a descoperi în sine potențialul neexploatat, versurile nescrie încă. Metafora cărții reprezintă acest potențial, iar frica vine din confruntarea cu propriul destin și cu posibilitatea de a nu-l atinge pe deplin.