Erai păgână și frumoasă
Cum păru-l așterneai pe masă,
lumina zilei, sperioasă,
se sfâșia ca o mătasă.
Erai păgână și frumoasă.
Și-atunci, molatic, când zâmbeai
se veștejeau copacii-n rai,
ceru-ntre noi îl coborai
și noi eram, că tu erai.
Atunci, molatic, când zâmbeai.
Erai frumoasă și păgână —
simțeam, cât ne erai stăpână,
sfârșitul lumii cum se-amână
c-un veac, c-un an, cu-o săptămână….
Erai frumoasă și păgână.
Sensul versurilor
Piesa evocă o amintire idealizată a unei femei enigmatice, asociată cu un sentiment de frumusețe păgână și o putere subtilă. Versurile sugerează o conexiune profundă și un impact transformator pe care această prezență feminină l-a avut asupra naratorului, amânând parcă sfârșitul lumii.