Cum din mișcarea degetelor s-ar naște muzica,
paloarea tristă a sunetului străbate
distanța dintre două tăceri.
În joc nu e starea lumii,
când dinspre univers răzbate prin tine
fiorul tandru al nașterii.
E-o seară fără perspective,
sărăcăcioasă,
plină de-ntuneric,
cum ai păși peste marginea abruptă în alt univers,
cum din tine se înalță un fum veșted de tămâie
alungind înserarea,
cum din tine ar păși spre niciunde sinele tău.
În fiecare zi voi binecuvânta clipa
în care Dumnezeu te-a înfățișat,
albă ca lacrima plânsului lumii,
nevăzută.
În fiecare zi voi închide în amintirea ta
păianjenul cu o mie de cocoașe.
Îngerii vin când nu-i chemi.
Gol în pântecele de gips al inorogului,
nu toamna vine de hac frunzei, nu frigul,
nici vânturile cu lacrimi reci,
numai depărtarea, numai depărtarea.
Glasul tău plânge,
umbra ta împreună pământul cu cerul
într-o lacrimă.
Vai, cum se roagă lui însuși sufletul
de sparge tiparele luminii.
Vai, vai, cum se albăstresc în ele însele clipele
până la tine.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema depărtării și a dorului, folosind imagini poetice puternice. Versurile sugerează o căutare spirituală și o conexiune profundă cu sinele și cu divinitatea, într-un context melancolic.