În ceea ce privește ritualul poeziei, esențial este cuvântul văzut, scris de mână sau tipărit; scoaterea cuvântului din zona sonoră și fixarea lui în cea vizuală. (..) Ca vehicul poetic, cuvântul scris tinde să-și piardă proprietățile sintactice, integrându-se unei morfologii pure, în care o propoziție, sau chiar o frază întreagă are valoarea funcțională a unui singur cuvânt, sau chiar a unui singur fonem. Astfel, în structura unei poezii, grupurile de cuvinte transportă un ce aparte, un supra-cuvânt sau mai bine zis un necuvânt. Ca o ipoteză de lucru vom folosi termenul de necuvânt, necuvinte pentru a indica elementele primordiale ale poeziei așa cum se nasc ele, nenoționale și ambigue. (..) Fluxul comunicării se îngustează ca o pâlnie spre cuvântul scris și se lărgește ca o pâlnie din cuvântul scris. (De la emițător spre receptor) (..) Caracterul profund particular al operei literare realizează contemplarea omului din afara lui, comunicarea sinelui cu sine prin cuvinte. (..) Ne izbește asemănarea dintre substantive și nuclee. Dintre verbe și electroni. Dintre adjective, adverbe, pronume și quante. Ne uluiește faptul că aidoma atomilor diferiți, care au un număr anumit de valențe, fiecare luat în parte, au un număr anumit de posibilități sintactice de a se combina cu verbele. Am putea spune, fără să aproximăm prea mult, că limbajul, cuvintele sunt umbra mărită a materiei în conștiință.
Sensul versurilor
Textul explorează natura poeziei și a limbajului, sugerând o legătură profundă între cuvinte și materie. El descrie cum cuvintele pot transcende sintaxa și pot deveni elemente primordiale ale expresiei, reflectând conștiința umană.