Poezia.
Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este talpa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.
O, voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă,
ea este însuși plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura profundă a poeziei, identificând-o nu doar cu o exprimare a tristeții, ci cu însăși esența plânsului. Poezia devine astfel o manifestare a suferinței pure, un plâns neinventat, menit să exprime frumusețea și fericirea ideală, dar inaccesibilă.