Nichita Stănescu – Mă Asemui Unui Copac

Mă asemui unui copac.
El are foarte multe brațe,
și eu, foarte multe brațe:
două vizibile, o mie invizibile.
Când suflă vântul, brațele lui foșnesc;
mă gândesc că atunci când îmi mișc brațele
probabil că și ele sunt împinse de un vânt
ciudat.
Mă asemui cu un copac;
fiecare cuvânt al meu este o frunză.
Această comparație mă satisface
și este semn că am îmbătrânit.
Când eram tânăr, mă comparam cu un zeu indic,
zeu cu foarte multe brațe, foarte multe picioare.
Îmi plăcea să spun că brațele și picioarele
mi-au fost rupte și că
mi s-au lăsat numai două brațe, dinspre
partea dreaptă,
și numai două picioare
tot dinspre partea dreaptă.
De aceea când alergam, alergam în cerc.
Apoi în spirală.
Acum am îmbătrânit,
îmi place să mă compar unui copac.
Cred că mișc brațele și picioarele
de bătaia unui vânt straniu,
și sunt fericit
de această comparație.
În curând n-am să mă mai compar cu nimic,
n-am să mai mișc din brațe, din picioare,
iar cuvintele mele
nu vor mai semăna cu niște frunze.
Atunci, voi fi îngăduit
de prieteni, de dușmani, și voi schimba planeta.
Astfel, mă voi pregăti aiurea,
să mă compar cu-n lucru cu totul și cu totul altul,
iar când voi mai fi îmbătrânit –
cu un alt lucru,
cu totul și cu totul altul.
Apoi îmi voi schimba iarăși planeta
și-așa mai departe,
ce monotonie, doamne, dumnezeule!