Părea că mă locuiește și că venise,
lăsase o parte din cai pe ficatul meu.
Ce miros, doamne, de potcoavă,
și de vărsături de stea grasă!
Descălecase și tâmpla și-a pus-o pe tâmpla mea.
Dezbrăcându-se de armura murdară de sânge,
înota, când într-un ochi al meu,
când în celălalt.
Spălându-și trupul luminos cu vederea mea.
M-a rugat să întâlnesc noaptea
și să împing cu un cuvânt stelele fixe,
ca și cum aș fi putut s-o fac..
De dragoste de el și din legea ospeției,
am putut ce nu se poate.
Am fost ne mai fiind, pe morți i-am făcut să viseze,
rugina de pe săbii am atârnat-o de stele,
cu brațul drept am dat la o parte noaptea
arătându-i infinita noapte.
Sânge proaspăt, petrecere mare,
în drum spre Cartagina.
Sensul versurilor
Piesa explorează o călătorie interioară transformatoare, marcată de sacrificiu și de depășirea limitelor personale. Naratorul se contopește cu un element străin, posibil divin, și realizează lucruri considerate imposibile, influențând chiar și realitatea din jur.