Urăsc orice piatră şi invidiez
orice bucată de materie;
n-apuc să mor şi-nviez
şi mi-e urât şi mă sperie
liniştea sinelui lor
strâns cu însuşi în braţe..
N-apuc niciodată să mor.
Am feţe, am faţe,
am ochi, ochiuri de apă
în care se azvârle Ofelia, nebuna,
şi nimeni n-o scapă, nimeni n-o scapă,
n-o trage la sine nici luna.
Să se iubească deci sinele cu sine,
singuratece cu singuratici,
dar ia-mă Doamne tu pe mine
Şi du-mă în ţărmurii mării, în Atici..
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de disperare și dorință de evadare din propria existență. Naratorul se simte sufocat de propria conștiință și caută alinare într-un loc îndepărtat, Atica, ca o formă de refugiu spiritual și fizic.