Înalt și-ngândurat ca visătorul,
Stând între cer și-ntre pământ stingher,
Crescui și eu din veșnicul mister
Din care toate își pornesc izvorul.
Când seva urcă-n trunchiul meu de fier,
Adâncul îmi trimite-n foi fiorul
Și simt că-n mine năvălește dorul
Pământului de-a fi mai lângă cer.
Iar cerul peste vârful meu se-ndoaie
Și zvonuri tainice din infinit
O gură fac din fiecare foaie.
Și-n freamătul de foi nelămurit,
Cu șoaptele veciei se-ntretaie
Suspinele pământului trudit.
Sensul versurilor
Piesa descrie un copac ca pe o entitate meditativă, conectată atât la pământ, cât și la cer. El aspiră spre înălțimi, dar simte și greutatea și suferința pământului, fiind un intermediar între cele două lumi.