Sunt mort de când mă știu, cum să respir în largul gol?
Cum să văd când soarele se scurge-n ochii-mi ce mă dor?
Tălpile-mi sângerează, calc pe lame și mi-e dor
De codru și de taină și de-al umbrelor amor.
Dar acum e liniște, se naște veșnicul apus,
Iar zeița Selenă de-orice soare-i mai presus
Nu mai calc pe lame, ci pe gingașul bungeag
În codru este pace, m-am lepădat de baltag.
Văd flăcări împerecheate, mă privesc, nu sunt speriate
Vietățile pădurii mă cunosc, dar cum se poate?
Se apropie de mine doar un pui de căprioară
Parcă-mi spune să-l urmez și o ia la goană.
Printre molizii tineri găsește-o cărare
Iar ei ma văd și se feresc, dezvăluind o cale
Simt o răcoare blândă, pătrunzătoare
În sfârșit sunt departe de goliciunea arzătoare.
Ies la un luminiș și văd ceva ciudat
Toate sufletele codrului în cerc s-au adunat
Parcă se pregătesc, dar pentru ce?
Ridic ochii spre cer și-nțeleg ce se petrece.
Vine ploaia, dar nu-i motiv de deznădejde
Căci aici ploaia dă viață, mângâie și-ocrotește
Dacă sunt mort, lasă-mă așa
Dacă trăiesc aici de-acum, te rog, nu-mi lua viața.
Dar mai e ceva, o taină nedescoperită
‘Mi-aud numele rostit de-o voce neobosită
Urmez chemarea trecând
Prin timp și prin spațiu, purtat ca gândul de vânt.
Și l-am găsit! Izvorul cel din urmă
Setea ce părea făr’ de margini mi se curmă
Dacă sunt viu lasă-mă așa
Dac-am murit și asta-i paradis nu mă-nvia.
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie spirituală și fizică spre un loc de refugiu în natură. Protagonistul, inițial pierdut și suferind, găsește alinare și acceptare în mijlocul codrului, unde se simte conectat cu natura și cu sine însuși, ajungând la un izvor metaforic ce îi potolește setea existențială.