Într-o bună dimineață
Nu știu cum, accidental,
Se-ntâlniră față-n față
Cioara și un papagal.
– Vai de mine, zise cioara, arătându-se mirată,
Cine te-a boit, cumetre, de-ai o haină-așa bălțată?
– Hm, răspunse papagalul cu dispreț și într-o doară
Parcă ce pricepe-o cioară!..
Decât treanța aia neagră, afumată ca o oală,
Zău aș prefera, cumătră, să rămân în pielea goală!
Cioara una, papagalul încă una, implicit,
Se certară foc și-atuncea hotărâră, dintr-o dată,
Cel cu haina mai urâtă să se lase jumulit
De-adversar.. Și prin urmare, au pornit la judecată.
Într-un loc apropiat
Locuia un urecheat
Despre care se dusese vestea că e firoscos..
– Judecă și spune cine dintre noi e mai frumos?
Îl întreabă papagalul, sigur, pregătindu-și ghiara.
După multă chibzuială, urecheatul spuse:
– Cioara.
MORALA:
Când doi se ceartă, așadar,
Să n-apeleze la măgar.
Sensul versurilor
Piesa prezintă o fabulă despre vanitate și apelul la judecată, subliniind că, în dispute, alegerea unui arbitru nepotrivit poate duce la rezultate neașteptate și nedrepte. Morala este că nu trebuie să apelezi la un măgar când doi se ceartă.