Timpul zăpezilor – un fel de a spune
că revezi o față, pe care n-ai mai privit-o demult,
și umbli spre ea prin zăpadă – scriind urme
într-un timp, trecut de acum, unde n-ai mai fost. Și e mult.
Coborâtă în iarna mată, îngropată în tăcere,
această ființă. Și întoarcerea către ea
e ca o înmormântare de viking, împingând greu acea
corabie, care prin zăpadă are o altă putere.
A răsfrângrii din ape verzui – și care apoi
se înalță în flacără, repede acoperită, cu o rună
de fum – ca acum când mergi spre fața ei, cu ciudată
lumină moartă. De aici, te întorci înapoi
și neadevărurile se așează, fiecare o urmă
a gesturilor care s-au scris – și fața ei e bătrână.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema reîntâlnirii cu cineva din trecut, un trecut marcat de tăcere și uitare. Întoarcerea este comparată cu o înmormântare simbolică, iar fața persoanei reîntâlnite poartă semnele timpului și ale neadevărurilor.