Mircea Ivănescu – Privindu-te În Oglinda Altor Versuri

Sentimentul ghemuit în tine – cum am citit – și am crezut
o clipă, chiar că e vorba de mine –
că despre mine, chiar povestea fabulă de acolo – și că,
iată, povestitorul îmi pune mâna lui
grea pe umăr – și mă întoarce – să-l văd acolo, chircit.
privindu-mă cu ochii roșii — un animal gata să-mi sară în față – (și este, firește, trecutul care, cum știu de demult, când mă întorc, să-i controlez acolo nemișcare, în spatele meu, îmi sare în față, ca o pisică) și deci, sentimentul acesta, care pândește să-mi sară în față știe și el că este pândit de neputința care asemenea întunericului se ridică în palele lungi din mlaștina care este lumea lăuntrică a mea – și unde, de atâtea ori, m-am ascuns, cufundat până la gât în apele ei dense, nemișcătoare, și le auzeam pașii împroșcând.
stropi înghețați de spaimă, când umblăm după mine – și el îl caută acum aceștia, cu pași plescăitori – și dacă-l găsesc au să-l înfunde cu fața în jos, în apele nemișcătoare, dar avide, și încet are să-i alunece trupul în adâncuri – să nu se mai știe că a dăinuit o vreme, chiar după ce vremea lui trecuse, acest simțământ -dar nu l-au găsit încă, îl știu acolo – stă chircit, mă pândește, cu ochii lui roșii – ca un zbieret tăcut – care se înscrie în spațiul vremii nu în sunetul ei – un urlet – tăcut – care mi-ar împroșca fața dacă mi-aș întoarce-o spre el – (și, sigur, nu mă întorc – îl știu, oricum – și mai știu că privirea indiferentă a stelelor
către care el ar vrea să răzbească, să iasă și să-și ridice ochii, să le vadă – el stă acolo, pândește, și sclipirile lor reci,
măsurându-i lui nemișcarea îl destramă pe nesimțite – și când, altă dată, am să-mi
amintesc să mă întorc și să-l privesc peste umăr – el are să fie o umbră, și umbra risipindu-se lent, mai dăinuind numai ca pâlpâirea flăcărilor care mint, uneori noaptea, spunând că acolo ar fi
fost altădată o comoară.