Să te îndrăgostești atunci, în cele din urmă, de zăpadă,
Adică să știi bine că e o iubire, în care se va sfârși
Peste câteva săptămâni prezența ei, și aproape un an
După aceea are să trebuiască s-aștepți, de-a lungul zilelor calde,
Sau prin nopțile reci, sau prin ceață, dar fără ca ea
Niciodată să-ți apară înainte, sub pași, pe mâini, sau
Pe față, în toate zilele acestea. (ca în adolescență,
Când citiseși o dată că cea mai bună cale de a suporta
Indiferența ei e să ți-o închipui plecată. Doar că acuma
Nu ți-o închipui absentă – știi că nimic – ca într-o moarte –
Nu ți-o mai poate aduce acuma, aici, e ca o moarte).
Și fără să te gândești la asta, știind
Că s-ar putea ca până la iarna viitoare tu să n-o mai iubești,
Zăpada – și atunci? Trebuie s-o iubești în zilele astea mărunte,
Umede, și murdare, în care ceața – se spune asta – mănâncă zăpada,
Și zăpada e ca o femeie bolnavă – și tu o iubești –
Și să știi – fără să te mai gândești – c-are să se termine –
Sensul versurilor
Piesa explorează o iubire fragilă, comparată cu zăpada, conștientă de efemeritatea ei. Vorbește despre acceptarea și prețuirea momentului prezent, chiar și în umbra inevitabilei pierderi.