O dimineață moartă, sunetele înăbușite
În covorul gros, printre mese pustii – și lumina scăzută,
În afară cenușie – dar n-a început încă ploaia –
(Să cobori din camera de hotel, undeva, lângă gară,
Și să te plimbi, într-o dimineață ca asta, pe străzi
Pe unde n-ai mai umblat niciodată – și lumina cenușie,
De ploaie care n-a început încă – și să se facă totul astfel
O amintire -)
O dimineață moartă, de fapt,
Și amintirea e alta – a unei nopți, așezat
La masa din colț, lângă scară – (și atunci
Luminile foarte scăzute – însă flacăra orbitoare
Dinlăuntru – ca și cum atunci de-abia ai fi înțeles.
Și apoi, drumul pe niște străzi neguroase, foarte încet
luminate – pe unde, mult mai târziu, ai văzut-o trecând
La brațul cuiva, și întorcându-și capul pe umărul lui –
Dar asta a fost mai târziu -)
Atunci numai drumul,
Și în curtea îngustă, cu un singur pom, ca o stampă,
Plânsul zvâcnind – și spaima că nu este nimic
Adevărat.
Și-ți aduci aminte acum, în aceeași încăpere pustie,
De asta – aici e jumătatea de înțeles
A clipei cu flacăra de atunci.
Și înțelesul astfel întregit
E doar al luminii moarte de acum – cu oameni tăcuți,
Pe o stradă unde ploaia nu a început, nu a început, nu a început.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de melancolie și regret, rememorând o noapte trecută și o pierdere suferită. Naratorul se află într-o stare de singurătate, contemplând amintiri într-o dimineață mohorâtă, într-un oraș vechi.