Mircea Ivănescu – Albertina A Dispărut

Ar fi, desigur, mult mai frumos dac-am putea-o reține
Într-o seară închisă, numai a noastră, dac-am putea
S-o pândim, de la ferestrele coridorului, când ea de-abia
Se mișcă prin cameră — fără vedere spre landă — doar cu puține
Geamuri — și înalte — către culoarele (pe unde, însă,
Vântul suflă ca și afară — și uneori chiar și ninge,
Când deschidem fereastra cu sticlă plânsă
De ceață, la capăt, pe lângă scara cu trosnet fin), ce
Ar mai urma de aici, se face o liniște lungă.
Alături de vreo ființă — dar adevărul e că nici nu există
O asemenea făptură — de pildă, o femeie cu fața tristă
A trecut astăzi prin ploaie, pe alee, pe lângă
Noi — și nici nu ne-a privit — s-a legănat prin fumul de ploaie
Și a trecut mai departe, afară, noi o urmăream cu amintire greoaie.