Acum gelos pe fluturi, ieri alăptat de nori,
nici nu știam ce-i umbra când m-au lovit cu bâțul,
ca lacrima pe-obrazul unui copil din flori
am lunecat și, iată, simt biciul și simt hățul.
Dând stelele-ntr-o parte, aș fi putut să strig,
dar mă cuprinse sila de râsul lor sălbatec,
pe vinetele-mi buze năștea un rug de frig
și-acum dansez în lanțuri pe spini și pe jăratic.
Cândva zburând pe lacuri abia m-am oglindit
și apa-nchise ochii la razele stinghere,
acum ei bat din tobe și zilnic îmi trimit
un blid cu sânge negru de la vreo-njunghiere.
Cum să le spun că floarea salcâmilor mi-a fost
altar de-ngăduință și un prilej de pace,
când mă lovesc de pietre și mă fac tâmp și prost
că nu pot duce-n gură soioasele cojoace.
Cum să le spun că nu pot în rând cu urși buimaci
să țopăi și să pieptăn cu ghearele nisipul,
când nașterea-mi fusese vestită de trei magi
și, dintre toți, doar maica îmi recunoaște chipul.
Cum să le spun că nu pot să mormăi, ci doar cânt,
cum să le spun că mâna-mi a alintat doar arfa,
când mi-au lăsat vederii doar geamuri de pământ
și-o botniță prin care nu pâlpâie nici iarba.
Sensul versurilor
Piesa descrie starea unei ființe inocente, deposedată de libertate și forțată să îndure suferințe. Eul liric își exprimă neputința de a comunica esența sa celor care îl asupresc, fiind constrâns să danseze în lanțuri, departe de frumusețea și pacea pe care le-a cunoscut odată.