Miază de zi părăsind-o sunt unul și palid;
vorbe aștept, între lucruri le-ntâmpin cu teamă –
mie-mpotrivă și singure vin, că a lor e
taina rostirii acum și-n așternerea văii.
Unde cad ele ca stoluri amişună iarba,
ceața le mână sătule, pe lanuri le-abate;
zidul descrește, cu vuiet se-acoperă lemnul,
care de pradă m-ajung și mă-mpresură săbii.
Laur se-ntinde și până la râu pălămidă.
Verde ținutul sub mâini am avut. Cu tăcerea
cai deluroși îndemnam și păduri nencercate,
degetul gol stăpânea peste pietre și turme –
toate s-au dus, cu arcanul s-au prins în robia
nendurătoarelor, mie viclene cuvinte.
Sensul versurilor
Piesa evocă un trecut idealizat, un ținut verde și stăpânit cu ușurință, care acum este pierdut. Vorbitorul resimte această pierdere ca pe o robie cauzată de cuvinte viclene, sugerând o trădare sau o deziluzie.