Mihail Săulescu – Orașul

I.
În zori de zi
Pe stradă era ploaie,
Și negură, și vânt,
Iar oamenii, cum lunecau prin ploaie,
Grumazii lor prindeau ca să se-ndoaie
Mai greu, mai trist, mereu către pământ, —
De drumul greu ce-l străbăteau, de vânt,
Ori de povara ce-o purtau în spate, întruchipare-a vieții zbuciumate.
Dar ce-i purta pe toți aceștia oare în dimineața asta moartă
Și fără pic de soare?
Vai! cât de triști și obosiți treceau,
Păreau că dorm, păreau că-s într-un vis;
Păreau că-s morți, sculați atunci din groapă,
Și că-ntr-adins cu toții și-au deschis
Mormintele de negură și apă,
Ca să le-mprăștie în lume,
Dar nu puteau să spună la ce-au pornit anume.
Din toate străzile veneau,.
Pe toate străzile treceau,
De larmă grea umplând orașu-ntreg ;
Dar pentru ce veneau
Și pentru ce treceau
Păreau că înșiși ei nu înțeleg.
Vai! tot orașul era parcă
Un creier nesfârșit de mare,
Muncit de-aceeași veșnică-ntrebare.
Vai! tot orașul era parcă
Un creier plin de gânduri negrăite —
Atâtea gânduri câți erau acei
Care treceau cu fețele-ofilite,
Ducând poverile cu ei.
Vai! tot orașul era parcă
O minte veșnic zbuciumată
De o idee pururi depărtată.
Departe, o aripă-a unui gând îl cuprindea, deasupra lui bătând,
Dar, cum bătea tăcut, deasupra lui,
Nu-l pătrundea privirea nimănui,
Ce filozof adânc era atunci orașul!.,.
Și oamenii treceau,
Mergeau încet și obosiți pe stradă.
O! poate doar de negura prin care
Nici nu puteau să vadă
Spre câtă depărtare
Porniseră, în zori de zi, pe stradă,
Și oamenii, trecând,
Nenchipuit de altfel răsunau
Tăcuții pași ai lor, —
Mult mai sonor.
Mult mai tăcuți pe pietrele tocite,
Părând că sunt un ritm neauzit
Al unui imn ce n-a mai fost cântat,
Părând că sunt un ritm îndepărtat
Al unui imn ce încă nu se știe
Căci cântărețul lui întârzie să vie!.
*
Și-n negură, departe.
Mașinile vuiau amețitor ;
Iar ei mergeau spre ele
Chemați de țipetele lor..
Mașinile, în negură, departe,
Păreau că sunt câte-un
Moloh mai tare,
Care-aștepta, și-n așteptare, —
Pe fiecare clipă mai flămând, —
Țipa să i s-aducă mai curând
Nevinovata jertfă
De suflete și trupuri chinuite, —
În creuzetele în care
Fierb veșnic forme noi și forțe viitoare.
II.
Dar ziua se ridică și soarele răsare,
Se-mprăștie mulțimea, dar larma-i și mai mare.
Stridente nicovale cum țipă se aud ;
Văzduhul care plânge de lacrimi e ud,.
Se zbuciumă, se strigă dureri neauzite,
Se freamătă, departe, simțiri nepotolite ;
Ciocanele bat ritmuri, răsufletele cântă
Necunoscute imnuri care-n văzduh se-avântă. _
Ce suflet e-n cetate, demonic și barbar!.
*
Ah! parcă tot orașul e-un uriaș, pe care
L-au ferecat dușmanii în lanțuri, și mereu
Se zbate-ntr-o supremă, zadarnică sforțare,
Clocotitor de ură, țipând spre
Dumnezeu.
Ah! parcă tot orașul e-un revoltat pe toate,
Pe zei, pe suferințe și pe pământu-ntreg
Și care-nchis în sine, se plânge că nu poate, —
Că gândurile toate nimic nu înțeleg.
Ah! parcă-ntreg orașul, înlănțuit pe stâncă,
E Prometeu, ce-n ura-i gândește cum ar fi
Cumplita răzbunare ce fierbe-n el adâncă —
Și pregătește ziua ce-odată va veni.
Pe fiecare clipă alarma se întinde;
Din zori și până-n seară, metale, mușchi, sforțări,
Un trup fac și un suflet etern care cuprinde
Orașul și pământul întreg din zări în zări.
III.
Și tu aștepți!
Ce-ți pare că trebuie să fie?
E-un gând profund în aer, dar nimenea nu-l știe,
O, poate-atâtea brațe, oftaturi și sforțări
Trimit ceva din ele să zboare-n depărtări;
Ceva ce nu se poate vedea și înțelege,.
Ceva ce prinde totuși într-unul să ne lege.
Pe toți aceia care, din zori și până-n seară,
Ne-nspăimântăm de lupta demonică, barbară,
În care tot orașul se zbate nencetat, în ritmul de ciocane stridente care bat.
Aștepți, dar câtă vreme?
Aștepți: și, poate, doar
Aștepți să vină seara, c-un cer mai bun, mai clar.
Aștepți să vină noaptea, aștepți — și cine știe
Ce trebuie să vie?
Și seara se coboară, neliniștea să darme;
Dar sub aripa serii, orașul nu adoarme.