De când eternul creator
Mi-a dat puterea de-a şti toate,
Citesc în ochii tuturor
Doar patimă şi răutate.
Am propovăduit iubire
Şi adevăr am căutat,
Dar cei din preajmă-mi, răi la fire,
Cu pietre-n mine-au aruncat.
Scârbit, cenuşă-n cap mi-am pus,
Fugind de oameni în pustie.
Ca păsărilor, Cel-de-sus
De grijă-mi poartă-acum şi mie.
Urmând eterne-orânduiri
M-ascultă orice vietate
Şi stelele cu vii sclipiri
La vorba mea stau smirna toate.
Prin zarva târgurilor când
Păşesc în grabă câteodată,
Bătrânii pe la porţi m-arată
Copiilor şi spun râzând:
„Cel mai nebun dintre toţi!
Voia, mândrindu-se prosteşte,
Să ne convingă pe noi toţi
Că Dumnezeu prin el grăieşte.
Uitaţi-vă, copii, la el
Cât e de slab şi stors de vlagă!
De-acest calic, de-acest tembel
Îşi bate joc o lume-ntreagă!”
Sensul versurilor
Piesa descrie povestea unui profet respins și batjocorit de oameni, în ciuda încercărilor sale de a propovădui iubirea și adevărul. El se retrage în pustie, găsind alinare doar în natură și în credința sa, fiind considerat nebun de către societate.
