Mihail Lermontov – Primiți Salutul Meu, O Munți Albaștri-ai Caucazului

Primiți salutul meu, o munți albaștri-ai Caucazului! Căci voi mi-ați legănat copilăria pe crestele sălbatice, voi m-ați purtat și m-ați înveșmântat în nori de-argint și m-ați deprins cu cerul și tăria.
Altare-ale naturii, ca un fum din voi se-nalță norii care tună! Și cine-a stat cândva, o dată doar, lui Dumnezeu pe înălțimea voastră să se roage, acela azi disprețuiește viața, deși atunci s-ar fi mândrit cu ea.
Adesea-n ceasurile aurorii priveam zăpada și ghețarii-ndepărtați pe stânci; în timp ce jos era tot întuneric, sclipeau zăpezile lucind în soare, drumețului vestindu-i dimineața. Culoarea lor se-asemuia rușinii: de parcă îmbăindu-se fecioare-n râu, deodată sânt surprinse de-un bărbat și-atunci rămân atât de tulburate că n-au răgaz pe sân veșmântul alb s-arunce.
O, Caucazule, cât ți-am iubit furtuna! Pustiitoarele, răsunătoarele furtuni! Ecoul peșterilor le răspunde ca niște straje vrednice de noapte. Un pom se-nalță-n piscuri singuratic, de vânturi e bătut și-i ud de ploaie; vița de vie-n văgăuni foșnește – și-un drum necunoscut lângă genuni; și înspumat un râuleț aleargă, și-o-mpușcătură:
e dușmanul viclean sau vânătorul? …
aici e totul, totul minunat!.
Văzduhu-acolo e curat ca ruga de copil. Și oamenii ca păsări duc traiul fără grijă. Iar viața lor e lupta și le-o citești pe chip. În case afumate, de trestie sau lut, brodând cu fir de aur ori arma curățind, femei și fete, – acolo, simt sufletul că-i lânced. O, sufletul lor sudic și nedeprins cu lanțul!