Pe Niprul furtunos, pe-o neagră stâncă,
Un tânăr arbore trăieşte;
Nici zi, nici noapte vântul n-are-astâmpăr
Şi fără milă-l chinuieşte,
Îi smulge frunza, spre pământ l-abate,
Dar apelor să-l dea, nicicum nu poate.
Aşa-i şi omul trist lovit de soartă;
Deşi dorinţele-i sînt mute,
Sub lună singur mohorît îşi poartă
Ruinele vieţii lui trecute;
Nădejdile-i silit să le gonească,
Iubind, să-i fie teamă să iubească!
Sensul versurilor
Piesa descrie un tânăr arbore chinuit de vânt pe malul Niprului, simbolizând un om trist lovit de soartă. Acesta își poartă singur ruinele trecutului, fiind nevoit să renunțe la speranțe și să se teamă de iubire.