Poetului şi istoricului filosofiei române Vasile Zvanciuc,
prieten nedesminţit al tinereţelor mele,
alături de care am descoperit poezia şatrei.
Copaci, copaci
Cu fruntea trunchiului căzută peste masa zării
Şi pletele-asudate de apus!
Băteţi din rădăcini, bateţi din crengi
Să tacă, zău, să tacă nesfârşirea..
Măi, teiule, îţi intră-o frunză-n ochi;
Ci nu te legăna că-ţi văd buricul
Şi pântecul cu pielea netedă, lucioasă
Şi simt cum se-arcuiesc în spate,
Ca la ţigănci, sub coviltirul fustelor, harbujii,
Ca la ţigănci, bătu-le-ar să le bată,
când opăresc, şezând pe vine-n iarbă,
Găina ce-au şutit-o pe-nserat.
Măi teiule, îţi intră-o frunză-n ochi
Şi-mi pare că ai gene de ţigancă.
Văzut-ai tu privirea ce-mi aruncă
Spre şold ţiganca-aceea cu pricina?
Să tacă, zău, să tacă nesfârşirea,
S-aud cum cântă teiul lângă mine!…
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri legate de natură și de descoperirea poeziei șatrei alături de un prieten. Teiul devine un simbol al acestor amintiri, fiind asociat cu imagini puternice și senzoriale.