Câmpia îmi pare că zboară.
Că pe loc eu stau, cu-n cer
Ce poartă-n sarcina de foc
Noianele-i de stele…
Câmpia parcă zboară!
Eu singur stând
Sub bolta stabilă, solitară…
Dar deodată-mi pare
Că armăsaru-mi rece
Zburând din loc cu lumea
În fuga-i se întrece!
Deodată tot se mișcă,
Câmpia mă urmează
Cu dealuri, cu coline,
Păduri întunecoase,
Că munți bătrâni
S-ardică și fug,
În urma-mi zboară
Rupând cu fruntea stearpă
A norilor popoară.
Că lumea e nebună
Și fuge după mine,
Și veșnic peste frunte-mi
În cercuri ea se ține.
Ca stelele-o urmează
Și bolta cea cerească
Din loc în loc se mută
Vrând să mă urmărească.
Și cerul își repede
Popoarele-i de stele
Ca să se-ație-n urmă
A păsurilor mele.
Vuind urmează parcă
Bătrânii munți de piatră,
Și râuri scânteiază,
Bulboanele mă latră,
Pădurile-mi urmează
Cărări pe vijelie
Ce-icea le adună,
Și-icea le-mprăștie,
Săltându-le pe câmpuri.
Mă-ntreb uimit în gând:
Zbor eu? Sau zboară lumea,
Nebuna vâjâind?
Poate că toată lumea
Deodată-acum cu mine,
Se mișcă, fuge, urlă,
Ducându-se cu sine!
De valuri, generații de vânt
Cum sunt mânate,
Ducând cu ele țărmi,
Pădurile și sate,
Ducând cu ele
O lume pe mal
Ce fu așternută
Și prin murmure crude
A unei lumi pierdută,
Pe fruntea unei unde
Este un spic de grâu!
Și-acel spic dus
De-un fluviu ce-a inundat
Sunt eu! …
Sensul versurilor
Piesa explorează percepția mișcării și a schimbării, punând sub semnul întrebării dacă este vorba despre o transformare personală sau una a lumii înconjurătoare. Eul liric se simte purtat de un flux continuu, în care reperele se estompează, iar identitatea se contopește cu forțele naturii.
