Tinzându-ți mâna o priveai cuminte,
Mișcai zâmbind a tale roșii buze,
Șoptind încet, ca-n vis, la dulci cuvinte.
Urechea mea pândea să le-auză
Abia-nțelese, pline de-nțeles
Cum ascultau poeții vechi de muză.
Și-n ochii tăi citeam atât eres,
Atâta dulce-a patimei durere,
Că-n al meu suflet toat-o am cules.
A vorbei tale lamură de miere,
Al gândurilor visătorul haos,
Al tău surâs precum ș-a ta tăcere.
Și chipul tău în voluptos repaos.
Pătruns-au toate limpede-n cântare-mi,
Când al tău suflet mie l-ai adaos.
Stăpână ești pe gându-mi și suflare-mi
Și-acesta cânt, ce gata-acum vedemu-l,
Tu poți să-l ții și numai tu să-l sfaremi.
De-ngădui tu ca eu să-nchin poemul,
Precum viața mea ți-am închinat-o,
Disprețui hula orișicărui emul:
Primește-l dar c-un zâmbet adorato!.
©Mihail Eminovici (Eminescu)
Sensul versurilor
Poezia exprimă o admirație profundă și o devoțiune absolută față de persoana iubită. Poetul își închină creația și viața acesteia, recunoscând-o ca stăpână a gândurilor și a sufletului său.