Mihai Eminescu – Surori

O gingaș copil de rege când în haina-ți înfoiată,
Treci în faetonu-ți mândru… se mlădie nalta-ți poză.
Cum din frunzele-nfoiate râde un boboc de roză.
Ce frumoasă treci prin lume de-arătarea-ți luminată.
Ochii tăi cei mari și negri strălucesc de-o jună viață,
Fața-ți marmură lovită de răsfrângerea-aurorei,
Părul tău negru și luciu lin în respirarea borii,
În cununa lui de roze albe s-umflă și se-ncreață.
Șase cai la-a ta trăsură zbor prin vuietul mulțimii,
Care cu căciuli-n mână și cu gurile căscate,
Salută-n a ei cale pământească zeitate,
Tu surâzi. Te simți născută spre fericea omenimii.
Toți o știu asta, căci bună zic că ești, dulce copilă,
Că un ochi nu s-urcă-n lacrimi înspre tine în zădar.
Și ades când noaptea pune ochiul lumii otar,
Neștiută cauți praguri, scunde, vrednice de milă.
Dar deodată în mulțime, tu oprești ochiul tău mare,
De-o idee dureroasă al tău suflet e cuprins….
Spune înger, ce durere al tău suflet a atins,
De s-a întunecat deodat-a ta privire râzătoare.
O femeie din mulțime a-nălțat cu nepăsare,
Ochiul ei cel trist și rece, fața-i jun-adânc pălită,
Una din acele ființe, cu adânc dispreț privită,
Din pierzarea ei ș-aruncă ochiul bolnav, negru, mare.
Fără de nici o speranță curge viața-i otrăvită,
De eternă remușcare, de dispreț, de sărăcie,
Nici o rază de iubire în viața ei pustie,
Pur ce e, nu se atinge de-a ei frunte umilită.
Pata ei i-nchide pragul milei și a îndurării,
Chiar compătimirea goală, ce nimica nu pretinde,
Se întoarce de la dânsa – de la cea care se vinde,
Înainte-i și îndărătu-i mute-s ușile sperării.
Tu? Unde te-apropii, codrul se preface în grădină,
Întristarea-n bucurie, bucuria-n fericire,
Secolele coroanei tale cu regala strălucire
Pot s-ardice grâu din piatră și palate din ruină.
Ea? Născută în cămara unei sărăcii obscure
Și obscene; niciodată glasul blând al rugăciunii,
Mila mamei, voia tatei n-a-ndrumat sufletu-i june,
Pe-a pierzării căi ei înșii o-ndreptară ș-o vândură.
În inima ei de mică semănat-a fost icoana
A corupției adânce… nici o rază de virtute,
Nici un sâmbure d-iubire. Lăcomiei cei astute
Unei mame desfrânate victimă căzu… Sărmana!
Da, da! De trei ori sărmana, căci cu toat-a ei cădere,
Fără de măsură-n lume… și cu toată desperarea,
Fără de măsură-n suflet… ea e bună… ochiu-i are
Pentru orice neferice lacrimi, milă și durere.
Ea de toți disprețuită, e în stare să se-nchine
La vederea-unei copile, ce-n biserică se duce.
Ar ruga ca să n-o uite-n închinarea ei cea dulce
Și ar vrea ca să-i sărute pentru-o vorbă-ale ei mâne.
Cu o față aspră, rece, mulțumita ea respinge
A sărmanului ce-ajută. Al ei ochi, pare că-ntreabă:
Merit și eu mulțămire? … Și-ntinzându-i mâna slabă
Ea îi dă tot, tot ce are, – și el râde când îl plânge.
În biserică de intră candelele aurie,
Pentru ea-s nepăsătoare… Albă ca peretele la ele,
Ea se uită… Numai apasă bătaia inimii grele,
Ar plânge? … ah lumea-ar zice cum că este fățărie.
De aceea doar cu mâna a ei inimă ș-apasă,
Cum o doare… Și nimica… nici un mod nu-i de scăpare,
Îndărătu-i desperare și înainte-i desperare,
Nici un ochi nu se abate la a ei viață-ntunecoasă.
O, Doamne! gândește-n sine, cei ce-azvârl cu pietre-n mine
Cum că drept și bun veghezi tu zic asupra tuturor….
Varsă-o rază, numai una din eternul tău amor
Într-a sufletului noapte și în inima-mi de tină!
Pulbere-s făr-de voință, inima mea pustiită,
Ah! nimic nu e de vină la cumplita mea viață,
Nici nu o simțeam în mine, când am fost dusă de brațe
Pe acea cale pierdută, ne-nturnată, pângărită.
Un pictor cu fruntea mare, ce un univers ascunde,
Cărui de model servește ea de-o Venere antică,
La privirea ei măreață, lui din mâni penelu-i pică:
Unde-am mai văzut – el zise – chipul tău Madona, unde?
Doar în fruntea mea? … Frumoasă ea era și cu uimire
S-apropie el de dânsa… un copil. Cu dinadinsul
El i-oferă a lui iubire… Rece ea privi la dânsul
Deși se topea-n dorirea-i sufletul de fericire.
Sunt căzută… gândi dânsa… nimeni nu s-uită la mine
Ș-aș avea dreptate-acuma în prăpastia-mi de-a trage
Pe orice om… Pe cei ce urăsc, da! …Dar ăst cap cu visuri drage
Cu gândirile-i mărețe…? Ah! lasă să mor mai bine,
Înviind pânza cea goală c-umbra gândurilor sale
Va uita curând pe-acea ce cu-amoru-i o îmbie
Merit să-i leg viața sfântă de-un moment de nerozie….
Binecuvântată fie dulcea ochiului tău jale!
Astfel este ea… ca tine! Totuși când tu treci cu fală
Împrejur, înainte-n urmă-ți urări lungi, fețe senine….
Ea? șuieru-unui nemernic, râsul fetelor bătrâne….
Arătând nepăsătoare… dar fiind atât de pală.
De-ai muri – ucisă doară de a florilor miroase
Ca de marmură un înger, în mijlocul domei nalte,
Pe un catafalc depusă, un popor ar plânge-ncalte
După sufletu-unui înger, după sfânta cea frumoasă.
Ea? de se va surpa moartă într-o noapte de beție
Prin ciocnirea de păhare și prin danțuri desfrânate,
Care par atât de veseli – și-s atât de desperate!
De-a muri, nici chiar în moarte liniște nu va să-i fie.
Nu – nici maiestatea morții nu sfințește pe sărac
Poate că scheletul, care a purtat astă-avuție
De frumsețe și durere… preparat d-anatomie
Va face-un pedant dintr-însul. Și în urmă într-un sac
Va fi aruncat în groapa cea comună. O scânteie,
De a căreia viață n-a întrebat în lume nime!
Și sunt milioane de-oameni, cari-n trista omenime
Au mai tot aceeași soartă. Ce de plâns, ce trist-idee!
Semănați cu toate astea… e aceeași față blândă,
Ochii negri sunt aceeași, părul, brațul și statura….
E un joc, o ironie, ce-ntâmplarea și natura
A creat… sau este o noimă în ăst doliu, mai profundă?
Cine știi de nu ți-i soră… Dacă-n nopți de rătăcire
Însuși tatăl tău călcat-a peste pragul depravării
Și-un moment obscur născut-a astă fiică a durerii
Ce răspundere are-n lume așa-numita fericire.
Poate că prin sânge este mai aproape de-al tău sânge
Decât orice om în lume… Și când cugeți că-ntâmplarea
Lesne-ar fi putut pe tine să te nască-n depravare
Și pe ea-n leagăn de aur… sufletu-n tine se strânge.