Pe lângă plopii fără soț
Adesea am trecut;
Mă cunoșteau vecinii toți –
Tu nu m-ai cunoscut.
La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nțelegea –
Tu nu m-ai înțeles.
De câte ori am așteptat
O șoaptă de răspuns!
O zi din viață să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns.
O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, și să mor.
Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpurilor ce vin
O stea s-ar fi aprins.
Ai fi trăit în veci de veci
Și rânduri de vieți,
Cu ale tale brațe reci
Înmărmureai măreț.
Un chip de-a pururi adorat
Cum numai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.
Căci te iubeam cu ochi păgâni
Și plini de suferinți,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinții din părinți.
Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristețe capul tău
Se-ntoarce în zadar.
Că azi le semeni tuturor
La umblet și la port,
Și te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.
Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Și noaptea candela s-aprinzi
Iubirii pe pământ.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul și dezamăgirea față de o iubire neîmpărtășită, idealizată în trecut. Vorbitorul își amintește de dorința sa intensă de a fi iubit, dar acceptă cu tristețe că persoana iubită nu l-a înțeles și a devenit indiferentă.