Mihai Eminescu – Eterna Pace

Viața noastră e viața spumei
Și totuși, de-ar seca din fundu-i mare,
O altă mare-ar face lacrimi lumei.
Precum uitarea-i a durerii moarte
Astfel și moartea e uitarea vieții
Spre-a răsări din nou la altă soarte.
Da, e-o dorință mare, fără nume,
Pe care-n tot adâncul o cuprinde
Bătrânul haos născător de lume.
Atâtea lumi care rotesc în haos
Cu zborul lor măsurător de vreme,
În veci pe cale, neaflând repaos.
Astfel tot trec, ca și un roi ce trece,
Și-n a lor fugă fierb și se-nfierbântă,
Plutind în veci prin universul rece.
Astfel e timpul, care lung străbate
Prin mii de veacuri, stăpânind în silă,
Născând și ucizând în lume toate.
Astfel e spațiul fără fund și fine,
Iar din încrucișarea-amândurora,
Născând mișcare, s-au născut lumine.
Căci timpul-i tatăl, iar genunea-i mama,
Iar fiul e mișcarea, e amorul,
E foc aprins ce arde pân-acuma.
Astfel rotind se-nvârt în jur de soare,
Pe când el însuși cu ele împreună
O lată clină-n veci o să doboare.
Din trei mișcări mișcarea lor se adună,
Cu toți în jos, toți împrejur de sine,
Toți împrejurul altora fac cunună.
Și-astfel din noapte s-a-nchegat lumine,
Căci prin mișcare s-au aprins cu toate,
Prin neodihnă ceru-ntreg se ține.
Și cine știe când ceasul lor va bate
Și cele trei inele s-or desface
Din a mișcării sfântă trinitate.
Și peste toți s-o-ntinde eterna pace.

Sensul versurilor

Piesa explorează ciclul vieții și al morții, legătura dintre timp, spațiu și mișcare, și căutarea eternă a păcii. Sugerează că totul este într-o continuă transformare și că pacea eternă este starea finală spre care tinde universul.

Lasă un comentariu