Unei vestale.
Din casa ei fugise-nspăimântată
Cum o prinsese, focul, despletită..
Și sta-n amurg, privind încremenită
Cum se topea zidirea-nflăcărată.
Părea că e durerea întrupată
În albă marmoră desăvârșită..
Și simt c-așa de bine izbutită
N-am s-o mai văd de-acuma niciodată.
Dar ce-i mai dureros e că de-o vreme
De-un dor smintit tot sufletul îmi geme..
Și-l tot gonesc, și-n pace nu mă lasă.
– Aruncă-mi, Joe, -n Stix pe veci ființa
Dar, ca s-o văd din nou așa frumoasă,
Aprinde iar vestalei locuința.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul profund și dorința obsesivă de a retrăi un moment de frumusețe, chiar cu prețul distrugerii. Naratorul este dispus la sacrificii extreme pentru a revedea o imagine idealizată, reflectând o suferință interioară intensă.