Nostalgie
de Mihai Ana Liliana.
Pe apa mării învolburate,
purtate de valuri spre larg,
sunt mii de stele împrăștiate,
prinse parcă într-un șirag.
Veghează peste nisipul auriu,
și mareele înspumate,
ce își cântă dorul în pustiu,
iar vântul îl poartă departe.
Norii îl picură în lacrimi calde,
peste două inimi ce bat nebune,
sub soarele iubirii ce arde,
până lasă în urmă doar cărbune.
Eu și tu, două trupuri în flăcări,
ce cad din înalturi spre abisuri adânci,
Purtați de amor pe cărări
atât amare cât și dulci.
Tu, mândră fecioară, cu ochii tăi senini,
și gura ta dulce ca mierea,
în mintea mea te asemeni
cu sirenele ce împânzesc marea.
Părând pe veci nevinovată,
în timp ce sufletul mi-l ispitești,
cu vocea ta minunată,
ce promite clipe de amor ca în povești.
Atât de dulce, atât de frumoasă,
ești perechea trimisă de Cel de Sus,
în straie albe, de crăiasă,
îți promit că te voi iubi nespus.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de nostalgie și iubire profundă, folosind imagini ale naturii pentru a descrie intensitatea emoțiilor. Vorbește despre o iubire idealizată, văzută ca un dar divin, dar și despre fragilitatea și efemeritatea acesteia.