Miguel Hernandez – Elegie

(În Orihuela, orașul lui și al meu,
Ramón Sijé m-a ucis ca fulgerul,
cu care a iubit atât de mult.)
Vreau să fiu grădinarul care plânge
a pământului pe care îl ocupați și gunoi de grajd,
suflet pereche, atât de devreme.
Hrănire ploi, melci
și îmi organizează durerea fără instrument,
macilor descurajați
Îți voi da inima pentru mâncare.
Atâta durere se adună în partea mea,
pentru că doare, până și respirația mă doare.
O palmă puternică, o lovitură de gheață,
o lovitură de topor invizibilă și ucigașă,
o împingere brutală te-a doborât.
Nu există întindere mai mare decât rana mea,
plâng nenorocirea mea și ansamblurile ei
și simt moartea ta mai mult decât viața mea.
Merg pe miriștea morților,
și fără căldură de la nimeni și fără mângâiere
Trec din inima mea la treburile mele.
Moartea timpurie și-a luat zborul,
dimineața devreme,
devreme te rostogolești pe pământ.
Nu iert moartea în dragoste,
nu iert viața neatentă,
nu iert pământul sau nimic.
În mâinile mele ridic o furtună
de pietre, trăsnet și topoare stridente
însetat de catastrofe și flămând.
Vreau să sap pământul cu dinții
vreau să separ pământul parte cu parte
la mușcături uscate și fierbinți.
Vreau să mine pământul până te voi găsi
și sărută craniul nobil
și te desfășoară și te întoarce.
Te vei întoarce în grădina mea și în smochinul meu:
de schela înaltă de flori
vă va păsări sufletul stupului
de ceară îngerească și de muncă.
Te vei întoarce la cântecul de leagăn al barurilor
a fermierilor îndrăgostiți.
Vei lumina umbra sprâncenelor mele,
și sângele tău va merge de fiecare parte
disputându-ți prietena și albinele.
Inima ta, catifea deja uzată,
numiți un câmp de migdale spumante
vocea mea lacomă a iubirii.
Pentru sufletele înaripate ale trandafirilor
de migdalul de smântână vă cer,
că trebuie să vorbim despre multe lucruri,
suflet pereche, partener.