Din cer îmi spui adio la plecare,
măruntă ploaie ce stropești în joacă
stejarii care munții îi îmbracă
în țara mea, și grânele pe ogoare.
Mă vezi uscat și uzi izbăvitoare
și munți și văi din pieptul meu cu apă,
iar ceața ta astupă ca o pleoapă
al meu păcat, și-mi dai credință mare.
Din brațele-ți mustind, Biscaya mamă,
și verzi, plec în Castilla cea uscată,
spre îmbrățișări fidele ce mă cheamă,
căci libertatea omul niciodată
n-o va iubi, decât când o să geamă
în lanțul de iubire înfocată.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul de casă și legătura profundă cu locurile natale. Natura este personificată și devine un simbol al apartenenței și al identității. Libertatea este prețuită mai ales în contextul legăturilor afective.