Când, doamnă, sunt cu tine,
al vieţii duh dispare
din piept spre mădulare:
un mişcător şi un prea dulce bine,
că sufletul se-abţine
în calea lui firească
şi de atâtea bucurii mă lasă.
Dar când te duci, el vine,
prea plin, să-l locuiască –
un ajutor mortal în propria-i casă.
Când te întorci, mă-apasă
plecarea lui din pieptu-mi, ca o jale.
Astfel, torturi egale-s
şi răul şi-ajutorul sau norocul:
când prea iubeşti e cel mai rău mijlocul.
Sensul versurilor
Piesa explorează paradoxul iubirii, unde prezența persoanei iubite aduce o bucurie copleșitoare, dar și absența ei provoacă o suferință profundă. Autorul sugerează că iubirea excesivă poate fi o sursă de chin, deoarece intensitatea sentimentelor amplifică atât plăcerea, cât și durerea.