Din dulce plâns în râsul de durere,
dintr-o eternă într-o scurtă pace
m-am prăbușit.. Când adevărul tace,
simțirea stăpânește peste vrere.
Nu știu de unde răul ia putere,
o, răul care pe cât crește-mi place:
din pieptul meu? Din ochii tăi ce-ncoace
aduc din rai divina-nvăpăiere?.
Nu-ți este frumusețea muritoare,
ci-i fiică a celestei citadele:
arzând mă mângâi, deși-mi pierd hodina,.
că-alături stându-ți nu-s altfel.. Dar oare,
când ți-a dat cerul arma morții mele,
cine-ar mai spune că a ta e vina?
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea iubirii, împletind plăcerea cu suferința. Eul liric se prăbușește într-o stare de confuzie, oscilând între durere și extaz, atribuind divinității un rol ambivalent în această experiență.