– Văd adevărul frumuseții oare
cu ochii mei, Amor, te rog răspunde,
sau poate-l port lăuntru, căci oriunde
privesc, sculptată fața ei apare?!.
Tu vii cu ea și intru-n tulburare…
Știi ce întreb! Răstriștea mă pătrunde:
nu vreau suspine mai puțin profunde,
nici foc mai slab nu-ți cer și nici uitare!.
– Din ea frumusețea naște, însă crește
trecând prin ochi spre casa ideală,
spre suflet… Iar acolo mai înaltă,.
mai pură e și se-ndumnezeiește,
eternal sieși vrându-și-o egală:
aceasta-ți stă în față, nu cealaltă!.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura frumuseții și modul în care aceasta este percepută, fie prin ochi, fie ca o calitate intrinsecă. Dialogul sugerează că frumusețea se transformă și se idealizează pe măsură ce este internalizată, devenind o parte eternă a sufletului.