Mi-e greu de ani şi de păcat puţinul,
obişnuinţa-mi prins-a rădăcină,
stau două morţi asupra mea să vină,
iar sufletului hrană-i dau veninul.
Dar fără ajutorul Tău, divinul,
un far când viaţa-i de iluzii plină
şi-un frâu, nu-mi schimb viaţa peregrină,
iubirile, deprinderea, destinul.
Nu mi-e de-ajuns spre cer, o, sfântă strajă,
să mă îndrepţi, ca sufletul să-mi fie
nu din nimic creat ca-ntâia oară.
Ci până-i cade muritoarea coajă,
fă-i jumătate calea lui târzie
şi-ntoarcerea mai certă şi uşoară.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o luptă interioară cu păcatul și obișnuința, căutând ajutor divin pentru a depăși iluziile vieții și a ușura calea spre o viață spirituală mai împlinită. Se simte nevoia de îndrumare și de o transformare a sufletului.