Minune-i că am ars, vecin cu focul,
și încă ard când stins e în afară,
lăuntrul mistuindu-mi-l în pară
și împlinind cenușilor sorocul?.
Arzând, vedeam cum strălucește locul
ce-mi deștepta a chinului povară,
încât mă mulțumeam privindu-l doară,
în moarte-aflând petrecerea și jocul.
Dar cerul mi-a luat acea făclie
ce mă hrănea arzându-mă.. Rămâne
să fiu cărbune-n spuza jucăușă.
Cu alte lemne-Amor de n-o să-nvie
văpaia, nu voi mai avea, ca mâine,
o singură scânteie sub cenușă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă suferința profundă a unei persoane care a pierdut o iubire importantă. Sentimentul de ardere interioară persistă chiar și după ce sursa inițială a dispărut, lăsând în urmă doar cenușă și dorința unei noi scântei.